Mie nu mi se poate intampla…
19 octombrie 2004Asa suna mentalitatea de baza a oamenilor care nu-si dau seama cat
de norocosi sunt. Sanatatea nu e o comoara, nu e o normalitate si nici
un lucru rau in conditiile astea. E doar un privilegiu , pastrat celor
pe care Dumnezeu si-a pus mana, sau e un capriciu cu care tin cu dintii
cei care se preocupa in nestire. Si atunci ce putem face? Nimic este
raspunsul pe care multi dintre oameni il dau inconstient, chiar daca
vor sa se convinga permanent ca nu e asa, ca ei pot face ceva, ca lor
nu li se poate intampla, ca se pot proteja de orice, ca de-aia sunt
oameni, rasa evoluata a degradatei noastre planete, si ca e totul bine.
Cuvintele astea mi se par cele mai goale din tot vocabularul roman si
universal. Nu! Nu va mai fi la fel, nimic nu va mai fi chiar, dupa ce
te atinge cancerul. Nimeni nu stie caile nebanuite ale Domnului, si
multi nici nu se indoiesc de faptul ca El are planul lui bine ascuns si
pregatit, pentru a echilibra balanta universala. Si totusi ce se
intampla daca un baiat de provincie, cu parinti buni si intelegatori,
cu prieteni mai mult sau mai putin apropiati, inteligent si frumos,
binecuvantat cu o dragoste nemarginita si impartasita de un inger de
fata, va fi atins pe viata? Corpul sau nu va mai fi niciodata la fel,
probabil ca nu va putea niciodata sa aiba copii, sau poate ca nu va mai
fi deloc? Ce ii spui unui astfel de suflet care a aflat ca inca de la
varsa de 17 ani, zilele ii sunt numarate, si ca toate sperantele sale,
toate nazuintele, toate posibilitatile de afirmare, care pana acum
pareau la atingerea unui deget, toate visurile sunt lovite cu violenta
de toti peretii ratiunii, sunt mototolite in durere si sunt aruncate in
cosul de gunoi al vietii? “Se mai intampla!”? “Asta este!”? “Asa a fost
sa fie!”? In cine sa-si gaseasca sprinjin acest spirit zdrentuit si
murdarit de o tristete pe care nu si-o poate refula decat prin speranta
ca isi va aduce macar cineva aminte de el? In parintii care raman fara
glas la auzul nenorocirii copilului lor, care poate lesina si il
cearta, care poate suspina si se zbat fara succes pentru a-si mentine
progenitura pe linia de plutire si isi spun ca nu mai au nici un rost
pe lume fara ea? In cei care isi vad cu groaza copilul consumat de
teroare , care isi dau seama ca toate eforturile, de 17 ani incoace nu
valoreaza decat amintiri care se vor pierde in vantul ce va mangaia
cosciugul baiatului lor? Sau in prietena careia nu ii va putea darui
nici un copil, desi si-ar fi dorit asta mai mult decat viata sa
laolalta cu tot ce avea pe lume si in sine? In fata care va ramane pe
viata cu cicatricea despartirii de sufletul-pereche? In ingerul in a
carui viata ar fi vrut sa aduca si el macar un strop de fericire in
fiecare zi? In inima care probabil nu-si va reveni niciodata dupa o
iubire atat de apropiata de perfectiune, dar neimplinita, iubire despre
care umanitatea a scris atata si despre care nu stie nimic (pentru ca
trebuie sa traiesti ca sa iti dai seama ca acest lucru numai are
puterea de a rupe lumea in doua)? In prietenii pe care nu-i intelege si
care nu-l inteleg? In doctorul care-i va da verdictul de moarte,
indiferent daca boala va determina sau nu trecerea din lumea asta cruda
a baiatului? Ce se va intampla mai departe nu se stie, si din punctul
meu de vedere nici nu se va mai sti, pentru ca nu se mai vrea lucrul
asta… Soarta si-a spus cuvantul si, in cazul in care asteptarile ii
vor fi confirmate, baiatul isi va scrie testamentul care se va prafui
intr-un colt al universului, si pe care nu-l va citi nimeni. In afara
celor cativa cunoscuti, nimeni nu va mai sti cine este acel baiat care
a murit fara vreun rost anume, lipsit de eroism, lipsit de dragostea
implinita, lipsit de compasiune folositoare, lasand un spatiu infim in
mecanismul omenesc al secolului XXI. Si probabil ca si unui alt baiat
de 17 ani, sau de 20, sau de 50, i se va intampla acelasi lucru, intr-o
alta parte a lumii, si nimanui nu ii va pasa, ca si pana atunci. De
aici se extrage concluzia ca societatea e un monstru care nu
avertizeaza cand este dispusa sa scape de cativa neinsemnati fara nici
un motiv. Cu randurile de mai sus as vrea sa aduc la cunostinta ca
baiatul acela sunt eu si as vrea sa imblanzesc un pic de tot, daca se
poate, bestia. Vreau ca macar altcineva sa guste din fructul divin al
iubirii, daca a fost dat ca eu sa nu ma bucur de el, macar sa aiba
altcineva o cariera si o amintire in urma. Vreau sa incerc sa ii fac
cunoscut macar unui singur baiat de 17, 20 sau 50 de ani, de oriunde ar
fi, ca si lui i se poate intampla!
de norocosi sunt. Sanatatea nu e o comoara, nu e o normalitate si nici
un lucru rau in conditiile astea. E doar un privilegiu , pastrat celor
pe care Dumnezeu si-a pus mana, sau e un capriciu cu care tin cu dintii
cei care se preocupa in nestire. Si atunci ce putem face? Nimic este
raspunsul pe care multi dintre oameni il dau inconstient, chiar daca
vor sa se convinga permanent ca nu e asa, ca ei pot face ceva, ca lor
nu li se poate intampla, ca se pot proteja de orice, ca de-aia sunt
oameni, rasa evoluata a degradatei noastre planete, si ca e totul bine.
Cuvintele astea mi se par cele mai goale din tot vocabularul roman si
universal. Nu! Nu va mai fi la fel, nimic nu va mai fi chiar, dupa ce
te atinge cancerul. Nimeni nu stie caile nebanuite ale Domnului, si
multi nici nu se indoiesc de faptul ca El are planul lui bine ascuns si
pregatit, pentru a echilibra balanta universala. Si totusi ce se
intampla daca un baiat de provincie, cu parinti buni si intelegatori,
cu prieteni mai mult sau mai putin apropiati, inteligent si frumos,
binecuvantat cu o dragoste nemarginita si impartasita de un inger de
fata, va fi atins pe viata? Corpul sau nu va mai fi niciodata la fel,
probabil ca nu va putea niciodata sa aiba copii, sau poate ca nu va mai
fi deloc? Ce ii spui unui astfel de suflet care a aflat ca inca de la
varsa de 17 ani, zilele ii sunt numarate, si ca toate sperantele sale,
toate nazuintele, toate posibilitatile de afirmare, care pana acum
pareau la atingerea unui deget, toate visurile sunt lovite cu violenta
de toti peretii ratiunii, sunt mototolite in durere si sunt aruncate in
cosul de gunoi al vietii? “Se mai intampla!”? “Asta este!”? “Asa a fost
sa fie!”? In cine sa-si gaseasca sprinjin acest spirit zdrentuit si
murdarit de o tristete pe care nu si-o poate refula decat prin speranta
ca isi va aduce macar cineva aminte de el? In parintii care raman fara
glas la auzul nenorocirii copilului lor, care poate lesina si il
cearta, care poate suspina si se zbat fara succes pentru a-si mentine
progenitura pe linia de plutire si isi spun ca nu mai au nici un rost
pe lume fara ea? In cei care isi vad cu groaza copilul consumat de
teroare , care isi dau seama ca toate eforturile, de 17 ani incoace nu
valoreaza decat amintiri care se vor pierde in vantul ce va mangaia
cosciugul baiatului lor? Sau in prietena careia nu ii va putea darui
nici un copil, desi si-ar fi dorit asta mai mult decat viata sa
laolalta cu tot ce avea pe lume si in sine? In fata care va ramane pe
viata cu cicatricea despartirii de sufletul-pereche? In ingerul in a
carui viata ar fi vrut sa aduca si el macar un strop de fericire in
fiecare zi? In inima care probabil nu-si va reveni niciodata dupa o
iubire atat de apropiata de perfectiune, dar neimplinita, iubire despre
care umanitatea a scris atata si despre care nu stie nimic (pentru ca
trebuie sa traiesti ca sa iti dai seama ca acest lucru numai are
puterea de a rupe lumea in doua)? In prietenii pe care nu-i intelege si
care nu-l inteleg? In doctorul care-i va da verdictul de moarte,
indiferent daca boala va determina sau nu trecerea din lumea asta cruda
a baiatului? Ce se va intampla mai departe nu se stie, si din punctul
meu de vedere nici nu se va mai sti, pentru ca nu se mai vrea lucrul
asta… Soarta si-a spus cuvantul si, in cazul in care asteptarile ii
vor fi confirmate, baiatul isi va scrie testamentul care se va prafui
intr-un colt al universului, si pe care nu-l va citi nimeni. In afara
celor cativa cunoscuti, nimeni nu va mai sti cine este acel baiat care
a murit fara vreun rost anume, lipsit de eroism, lipsit de dragostea
implinita, lipsit de compasiune folositoare, lasand un spatiu infim in
mecanismul omenesc al secolului XXI. Si probabil ca si unui alt baiat
de 17 ani, sau de 20, sau de 50, i se va intampla acelasi lucru, intr-o
alta parte a lumii, si nimanui nu ii va pasa, ca si pana atunci. De
aici se extrage concluzia ca societatea e un monstru care nu
avertizeaza cand este dispusa sa scape de cativa neinsemnati fara nici
un motiv. Cu randurile de mai sus as vrea sa aduc la cunostinta ca
baiatul acela sunt eu si as vrea sa imblanzesc un pic de tot, daca se
poate, bestia. Vreau ca macar altcineva sa guste din fructul divin al
iubirii, daca a fost dat ca eu sa nu ma bucur de el, macar sa aiba
altcineva o cariera si o amintire in urma. Vreau sa incerc sa ii fac
cunoscut macar unui singur baiat de 17, 20 sau 50 de ani, de oriunde ar
fi, ca si lui i se poate intampla!
Tocmai ati citit randuri scrise de un amic aflat intr-o stare deplorabila, acum cativa ani…
